Spre norocul nostru și mai ales al lor, nu se întâmplă des, dar dacă se întâmplă, e complicat și trebuie acționat repede.
Procedura răpirii internaționale de copii este, în pofida denumirii sale, de natură civilă și are ca obiect, pe de o parte, asigurarea și garantarea drepturilor egale ale părinților în ceea ce privește autoritatea părintească, iar pe de altă parte, garantarea înapoierii imediate a copiilor deplasați sau reținuți ilicit în afara țării acestora de reședință obișnuită, în orice stat semnatar al Convenției de la Haga din 1980, convenție care reglementează aspectele civile ale răpirii internaționale de copii.
În anul 1992 România a aderat la Convenția de la Haga din 1980 prin Legea nr. 100/1992, motiv pentru care orice litigiu de această natură va fi soluționat de către instanța de judecată în baza normelor de procedură reglementate prin Legea nr. 369/2004 privind aplicarea Convenției asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, adoptată la Haga la 25 octombrie 1980, cu modificările și completările ulterioare, dar și în baza regulamentelor CE și a dispozițiilor în interpretare ale Curții de Justiție a Uniunii Europene, de urgență și cu precădere, cu citarea în termen scurt a părților.
În sensul Convenției, răpirea unui copil, cu privire la care ambii părinți exercită autoritatea părintească, presupune, pe de o parte, ca minorul să fie deplasat de către unul dintre părinți pe teritoriul unui stat semnatar al Convenției fără acordul părintelui care acuză răpirea, iar pe de altă parte, ca minorul care s-a deplasat, pe o perioadă determinată de timp, împreună cu unul dintre părinți pe teritoriul unui alt stat decât cel în care are reședința obișnuită, cu acordul prealabil al celuilalt părinte, să nu fie înapoiat în statul de reședință la expirarea perioadei pentru care părintele și-a exprimat acordul de voință.
Procedura română de judecată a unei astfel de acțiuni este foarte strictă, instanța de judecată competentă neprocedând la analizarea interesului superior al minorului sau la alte aspecte extrinseci, precum neînțelegerile dintre soți, frecventarea de către minor a unei forme de învățământ din România, vârsta copilului, cetățenia copilului sau a părinților săi și nici măcar la analizarea refuzului minorului de a se reîntoarce în statul din care se presupune că a fost răpit de către unul dintre părinți, ci are în vedere îndeplinirea unor condiții formale, reglementate de normele de drept amintite, întrucât numai statul de reședință obișnuită a minorului poate dispune cu privire la raporturile părinți–copii, precum și cu privire la măsurile care se impun a fi luate pe fondul cauzei.
Astfel, în situația în care instanța de judecată română constată că deplasarea sau reținerea copilului de către unul dintre părinți pe teritoriul României s-a făcut în mod ilicit, în sensul Convenției, iar toate celelalte condiții imperative sunt îndeplinite, instanța de judecată va dispune înapoierea minorului în statul în care acesta are reședința obișnuită, procedând la fixarea unui termen pentru executarea hotărârii, termen care nu poate fi mai mare de două săptămâni de la momentul comunicării, sub sancțiunea unei amenzi cuprinse între 2.500 și 12.500 lei.
Totodată, instanța de judecată, în cuprinsul hotărârii prin care a dispus înapoierea minorului, poate autoriza părintele reclamant să procedeze la preluarea minorului fie în mod personal, fie prin reprezentant, în situația în care părintele pârât va refuza să predea minorul în mod voluntar, hotărârea instanței de fond prin care s-a dispus reîntoarcerea copilului în statul de reședință fiind executorie, reclamantul având deschisă procedura executării silite, în condițiile dreptului comun aplicabil în materie.
Cu toate acestea, în situația în care părintele care reclamă un caz de răpire internațională de minori demarează procedura de solicitare a reîntoarcerii cu împlinirea termenului de un an și pe fondul adaptării și integrării minorului în noul mediu, chiar dacă toate condițiile pentru admiterea acțiunii de răpire sunt îndeplinite, instanța de judecată va pronunța o soluție de respingere a acțiunii, reținând existența situației de excepție reglementate de convenția aplicabilă în materie.
De asemenea, în momentul în care instanța de judecată va constata existența unor motive obiective, exterioare copilului sau părinților săi, datorită cărora reîntoarcerea minorului ar avea consecințe negative asupra creșterii și dezvoltării sale armonioase, asupra integrității sale fizice și psihice, punându-i în pericol viața sau sănătatea, precum și eventuale abuzuri din partea părintelui din statul de origine al copilului, instanța de judecată va proceda la respingerea acțiunii, chiar dacă se întrunesc elementele obligatorii ale existenței unui caz de răpire internațională.
Această procedură anevoioasă are implicații emoționale greu de gestionat, necesitatea consilierii și reprezentării de către un avocat având o importanță covârșitoare în soluționarea corectă și legală a situației, atât din prisma legislației stufoase și a nenumăratelor convenții europene aplicabile în materie, cât și din prisma factorilor de natură afectiv–emoțională.
Este extrem de important, într-o astfel de situație, să se apeleze, în cel mai scurt timp, la serviciile unui avocat, fie numai pentru o informare sau o consiliere juridică, deoarece, din experiența de caz a cabinetului nostru, a rezultat faptul că mulți părinți, constrânși de relele tratamente aplicate acestora de către soți, de factori sociali, economici sau religioși, părăsesc împreună cu minorul statul de reședință obișnuită al acestuia, fără consimțământul celuilalt părinte, revenind pe teritoriul României și considerând acest fapt ca un lucru firesc și ca un drept părintesc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu